A fost o dată un sătuc uitat de lume, in mijocul Ardealului. In satul asta traia un tânăr oarecare cu familia lui.
Nu prea era luat în seamă de bărbații satului, nu bea cu ei, nu se bătea cu ei, nu mergea cu ei la vanatoare să infrunte urșii și mistreții.
Nu se prea lua in serios nici chiar el însăși. In sinea lui se considera un fricos si chiar era; pentru nimic în lume nu s-ar fi dus ca gonaș prin pădurile în care vânau bărbații!
Ii era prea dragă viața, sotia, copii…
Intr-o zi în țară a început ceea ce părea sa fie o un război civil sîngeros. Știrile ajungeau greu in acel sătuc iar cele care ajungeau vorbeau de morți, de bolnavi imobilizați prin spitale murind de foame și sete….
S-au adunat foarte rapid multe alimente care au fost încărcate în camion, rămânând o singură problemă de rezolvat : cine le duce in oraș?
Din tot satul acela de barbați care infruntau urșii si mistreții, nu s-au găsit decât doi tineri dispuși să-și riste viața pentru niște oameni necunoscuți.
Unul dintre ei era tânărul nostru fricos!
S-au întors sănătoși amândoi în sătucul uitat de lume, mult mai îmbătrâniti de cele văzute în oraș și au trăit ca și până atunci. Nimic nu s-a schimbat inafara unui singur lucru: tânărul nostru a început să vadă altfel lumea și pe el insuși!
Nimeni nu se cunoaste pe el însuși sau pe ceilanți decât în situații de criză!
Restul sunt vorbe!