Ce bine arată pâinea din poză. Mi-ai amintit gustul copilăriei. După ’90 n-am mai avut bucuria asta. Doamne, cum mirosea pâinea proaspăt coaptă! Ce arome avea pâinea neagră fierbine. Curcubeu pe cerul gurii.

Chiar azi vorbeam cu o colegă despre asta și despre gustul roșiilor românești de atunci. Cum lăsau ele ditamai zeama dulce-acrișoară și cum muiam miez de pâine în ea, de nu ne mai trebuia altă mâncare… Totul s-a pierdut. Nici oamenii nu mai sunt cum au fost.

Eu manânc pâine, sunt dependent de ea. Dacă încerc să o scot din meniu, e ca și cum n-aș mai mânca. E obișnuința de copil, când, însoțind în îmbucătură orice altă bucată, de brânză, carne, etc., făceam de fapt economie. Celelalte erau mai scumpe. Pâinea în schimb, era acceptabilă la preț și pe deasupra, mai era și gustoasă. La începutul sosirii mele aici, perioada Scoția, aspectul ăsta a fost un calvar pentru mine. Am încercat toate specialitățile britanice și nimic n-a fost pe gustul meu, ba mai aveam și așa-zisul foc pe gât. Acum însă îmi prepar singur, am un cuptor din acela electric. Iar în zona asta, unde stau acum, găsesc și pâine de-a noastră, la niște magazine românești. Nu e chiar pâinea de pe vremuri, dar indicatorul „foc pe gât” zice că-i o.k., e bună de mâncat.
Ca și balada lui Ioan, care e de „mestecat” mai în profunzime, are coajă, dar și miez…