Ecoarta’s

20200704_115704

Aurora îi vara mea,
nu de sânge, ci de gând!
Nu prea avem ce discuta,
ne înțelegem, chiar tăcând!

Îmi plac mult a ei desene,
abstracte, sau cu ciulini,
dar și scurtele poeme,
născute printre străini!

Fiindca-i ardeleancă îmi place
și a rămas chiar dusă în lume!
Nu se aprinde, poate tace,
ba chiar gustă a mele glume!

Și de Dumnezeu ne lasă,
poate ne întâlnim vreodată;
un jinars să bem la masă,
să mâncăm din slana lată,

să vorbim de pribegie,
cu ale ei bune și rele,
de pictură, poezie,
de steagul cu dungi și stele!

Si de nu-o fi, în veci, să fie,
vreau acum, să-i mulțumesc,
pentru a ei prietenie
și doar bine să-i doresc!

2.07.2020

Aila a inceput sa descrie raportul ei cu paginile pe care le urmarește. Am gasit ideea asta buna si am preluat-o. Problema mea este ca mi-ar plăcea sa o fac in versuri, ori lucru asta nu-l pot influenta! Versurile vin când vor ele, eu nu le aleg nici măcar tema!
De data asta a fost Aurora/Ecoarta, când vor urma celălalte bloguri nu știu, dar sper că vor urma!

Stetoscopul (I)

unnamed

Anul I . Biologie. Grupa mea de studenti. Ora de laborator. Ne simteam mari medici cu halatele noastre albe, călcate impecabil si stetoscoapele agătate de gât. Era ora la care trebuiam sa dovedim ca am ințeles limbajul plămânului, că putem pune un diagnostic doar prin ascultație.
Adevărul este că mulți n-au înteles acest limbaj niciodată! Ascultaserăm toți ore în sir acest bolboroseala plămânului, al cordului, de pe casete și de fiecare dată am fost convinsi că înțelegem. Când trebuia ascultat prin stetoscop devenea un dialect chinez făra nici o noimă!
Eu am auzit si aud extrem de bine! Asta poate sa fie o binecuvantare sau un blestem!
Binecuvantare a fost studentie, in ora aceasta de laborator despre care vreau sa va povestesc.
Blestem a fost vreo 20 de ani după ce ne-am mutat sub o familie de italieni vero. Despre asta, altă data!
Ni s-a adus pacientul. Cam costeliv si jerpelit, dar dispus sarcul sa ne lase pe fiecare sa-i acultăm plămânii.
Am ascultat fiecare incercând să găsim ceva asemănător in „banca de date”
Spre disperarea mea, care aud și o furnica alergând, n-am auzit nimic! Erau acolo zgomotele cordului, ale intestinelor dar ceva de la plămân n-am reușit să aud!
Pacientul asta nu avea plămâni si se încăpătâna să trăiască!
Colegii se convingeau intre ei de ce au auzit, iar mie imi era rușine să spun ca eu … nu aud nimic!
La sfârșitul orei prof. Șuteu ne-a aliniat după catalog si ne-a luat la întrebări.
„Raluri crepitante, …cu bule mici…..cu bule mari…suflu înăsprit….”
Împielițat profesorul asta! Nu puteai sa distingi pe fata lui nimic! La fiecare era de-a dreptul entuziasmat de răspuns cu toate ca erau răspunsuri care se contraziceau! Ce ma fac? Ce ii spun? Eram penultimul in rând și nimeni nu a spus că nu aude nimic! Am spus-o eu când mi-a venit rândul, cu o voce stinsă, rușinat de incapacitatea mea de a folosi stetoscopul! Profesorul a clătinat din cap de pe fața i-a dispărut tot entuziasmul, m-a sfredelit dur cu privirea ochilor lui albaștri si s-a așezat îngîndurat la catedră:
„Să vă fie rușine! S-a lăsat o tăcere mormântală iar mie mi-a stat inima in loc! Mie mi se adresează! Dupa cateva clipe a continuat: „Unul singur dintr-o grupă a fost sincer! In emfizemul pulmonar nu puteați sa auziți nimic pentru că nu se aude nimic!”
Nu v-am povestit asta pentru ca să mă laud ci ca să înțelegeți că asa sunt eu. Nu pot sa nu spun adevarul, asa cum il percep eu și o fac cu orice risc, iar multora li se pare ca le caut nod in papură!
Adevarul este cineva, nu ceva și el trebuie mărturisit!
De aici incolo incepe abia practicarea credinței!

Pribegind prin închisori

su)

Liberate am căutat
printe vestice popoare;
dar în loc de ea am dat,
doar de-o altă închisoare!

Am fugit de dictatură
și am dat tot peste ea;
peste tot ai pumnu’ în gură,
dacă încerci să spui ceva!

Am fugit la trai mai bun
și-am ajuns cum am mai fost;
condus de-un guvern nebun,
ce mă ține de sclav prost!

Am fugit de comunism
și am dat tot peste el;
că între timp cu mult cinism
s-a întins ca un flagel!

Dar din noul comunism
nimeni nu cred că mai scapă;
doar când bietu-i organism
o să putrezească în groapă!

30.06.2020