Viața nostră pare că a încetat!
A dispărut, sau ce-i cu ea?
Ce rost mai are? Oare nu-i păcat,
să o simțim, ca o pedeapsă grea?

Eu nu văd ce rost mai are?
Ce să aștept? De ce să lupt?
Zilele îmi sunt, toate, amare;
sufăr mereu! Neîntrerupt!

Ce mare bucurie să aștept?
De unde, când toți mă ocolesc?
Văd în priviri : ” Se dă deștept!”
când dau un sfat, la cei ce-îi iubesc.

Deci, experiența mea, de-o viață
tot ce știu, că am trecut prin multe,
n-are valoare, și produce greață;
nimeni n-având o clipă, să asculte!

Încurc, greoi fiind, fară de putere.
Fac planuri când de treabă mă-apuc.
Prea mult durează, ca să iasă o bere,
iar pe șosea, conduc încet și precaut!

Nu mai aud ades ce se vorbește
dacă întreb să înțeleg ce au spus;
semne își fac: „Bătrânul se dileşte”
îi vad, și-mi cade greu nespus!

Mereu bolnav de toate cele,
(O gripă, pentru mine nu e joacă!)
Curând voi fi doar oale și ulcele,
ferit de buruieni cu o placă!

Regretat sau plâns eu nu o să fiu,
n-aștept colivă, doliu, pomenire…
Vă iert dorindu-vă, până sunt viu;
să nu scăpați nici voi de îmbătrânire!
28.03.2017