Fata Morgana

Cu soarele rămas în urmă
Târându-se în orice chip
Un beduin o biată umbră
Străbate marea de nisip

Căldura îl loveşte în creştet
Arzându-i gândul însetat
Iar sângele pulsând e-un tunet
Ce sună în trupul înfierbântat

Respiră praful tot mai greu
Iar pasul tot mai des se afundă
În dunele ce cresc mereu
Şi moare în fieşce secundă

Acum când forţele îl lasă
Apare lângă el fântâna
Şi chipul drag rămas acasă
Ce parcă îi întinde mâna

Râzând se îndreaptă spre … femeie
Uitând de setea ce-l doboară
Ar vrea la sânul ei să steie
Să o iubească şi să moară.

Ea îl aşteaptă cum o ştie
Dorindu-l ca şi prima dată
Iar el o simte în braţe vie
Zvâgnind şi dândui-se toată

Strângând nisipu în braţe moare
Iar lângă bietul beduin
Fântâna îşi leagănă în soare
Albastrul apei cu-un suspin.

21.03.1987