In mintea noastra „a avea” este cu mult peste „a fi„! La unii „a fi” nu contează de loc, dacă nu e legat tot de avuție!
Nu cădem în extaz pentru ca un neuro-chirurg face niște manopere pe care puțini oameni le pot face, ci pentru că datorita acestui dar își poate permite lucruri!
Nu invidiem pe nimeni pentru modestie, pentru smerenie, pentru ca știe să se roage, să tacă, să ierte, să aline, să aibe milă, compasiune pentru cel de lângă el!
Ne-am pervertit sufletul în cât nu mai gustăm frumosul, nu ne mai bucuram de el, nu îl lăsăm să ne copleșească sufletul, să ne pătrundă, dacă totuși îl conștientizăm ne grăbim să-l „fixam” oarecum, să-l putem arăta altora, să-i facem cumva invidioși, că ei nu au avut parte de așa ceva! Valoare nu e ce am trăit, dacă am trăit, ci ce ne închipuim noi că trăiesc alții, știind că ei n-au avut parte de așa ceva!
Inregistram o cântare dintr-o Liturghie, fotografiem un peisaj, o ciorbă, de parcă așa le putem „avea„, deși știm bine că nici o înregistrare nu poate reda ce am simțit noi, nici o fotografie ce am văzut, sau gustat!
Preocupați de fixarea pentru mai târziu, pierdem însă trăirea momentului prezent așa cum se cuvine!
Atât de fixați am devenit pe „a avea” încât chiar slujbele bisericii le împărțim în importante, sau mai puțin importante, funcție dacă primim ceva „pomană” de sfințenie, sau nu! Nu contează că-i paște, mir, frunze, aghiazmă, principal e să fie ceva! La astfel de slujbe e moarte de om, la Liturghia duminicală nu, că primim „doar” anafură, care se dă tot anul! Uităm că îl primim pe Iisus prin Cuvântul Lui și că am putea cu ceva pregătire să-l primim fizic în trupul nostru, iar mai multă sfințenie decât asta nu se poate!
Sfințenia care se primește în suflet direct, în mod nevăzut, prin deschiderea spre ea, nu interesează pe nimeni!
O rugăciune la 2 metri fața de o icoană, nu-i tot una (pentru majoritatea) cu cea în care ne-am atins buzele, fruntea, sau mai nou, am frecat-o cu mâinile peste tot! Nu nu sunt împotriva „contactului” cu lucrurile sfinte, doar că uităm că nu contactul ca atare transmite (dacă transmite) Duh, ci în primul rând Voia lui Dumnezeu și apoi credința noastră! Pe femeia cu scurgere de sânge nu atingerea de Iisus a vindecat-o, ci credința ei că ar putea fi vindecată doar atingându-se de haina Lui! Ca e așa o arată miile de oameni care „Îl îmbulzeau” și nu s-au vindecat de nimic, ca și sluga sutașului, care poate nici nu auzise de Iisus, darmite sa-l atingă! Noi continuăm să ne atingem de veșmintele preoților chiar dacă nu ne lipsește nimic, în speranța unei minuni nedefinite, de care nu avem nevoie și  care oricum nu prea credem că ar putea venii! Și bineînțeles că în aceste condiții nu vine!
Nu m-ar deranja toate lucrurile acestea dacă ele n-ar implica automat un alt comportament în biserică și în afara ei!
Fuga după „a avea” aduce neliniște, sminteală, alungă Duhul, căruia nu-i place agitația, datul din coate, îmbulzeala…
Așa că dacă a început Liturghia, potoliți-vă, liniștiți-vă, nu vă mai aduceți aminte de altceva decât de faptul pentru care sunteți în biserică! Uitați de orice icoană care trebuie neapărat atinsa, lumânare care trebuie neapărat aprinsă, dop care trebuie neapărat scos de la sticla pentru pomenire, fotografie, sau înregistrare, care trebuie neapărat făcută, ca să nu mai vorbim de „politețurile” față de cei dragi din biserică, sau de vecinii de strană! Toate acestea au exact efectul contrar celui pe care îl doriți și asta se întinde peste toți cei aflați sub acoperișul bisericii!
Nu e păcat să pierdem timpul, în loc sa ne folosim de el?
Eu cred ca da!

31.10.2025