Întreaga mea viață
e suma deciziilor greșite!
Sau grăbite,
sau prea puțin gândite,
lipsite de răbdare
și de cugetare,
sau inundate de hormoni,
trecute sigur pe lângă …
neuroni!
Să mai repar ceva
nu se mai poate,
e prea târziu
și toate așa îmbârligate,
încât dacă încerc să schimb ceva,
îmi cade în cap
întreaga șandrama!
Trăiesc primind mulți pumni în față,
că de-asta mai sunt parcă în viață
și câte-o flegmă între ochi mai vine,
de la aceia cărora le spun de bine!
Indiferență este zi de zi trăită,
disprețul doar de e o zi deosebită,
regretele mă macină ca pe-un prost;
cum oare ar fi fost,
dacă ar fi fost,
de aș fi spus atuncea „nu„,
în loc de „da„,
ce oameni ar fi fost acum în viața mea,
mai plini de empatie
sau mai drăgăstoși,
sau tot la fel de egoiști
și urâcioși?
Avem în jur pe ce-i cei merităm,
degeaba pentru una, alta,
ne mustrăm,
indiferent de cum am raționat,
plătitm până la ultimul suflat,
ce a rămas în ascendență neplătit,
plus ce noi singuri în viață am greșit,
iar dacă viața-i o pedeapsă neîncetată,
de ce pe lumea cealălaltă
o mai primim odată?
Când este Doamne în sfârșit „destul„
căci
eu din viața asta sunt deja satul;
pot înțelege dreptate,
iertare,
sau iubire,
dar nu înțeleg o veșnică nefericire,
ce începe de acum de pe pământ
și nu se termină dincolo
nicicând?
Iartă-mă Doamne că tocmai spre final
purtarea crucii mele îmi pare un calvar
și ajuta-mă să nu mă prăbușesc,
mai înainte să Te întâlnesc,
ca să înțeleg,
eu robul Tău cel prost,
de ce să urc Golgota,
a avut un rost!

9.01.2026