Slavă Domnului a trecut și Ziua Națională a României, o zi în care toată lumea uită brusc că suntem neamul pentru care cuvântul, unitate este străin și că de fapt nu ne interesează, nici cât negru sub unghie, în restul zilelor anului, de românul de lângă noi !
Ca să nu mai vorbim de românii care „au părăsit corabia ce se (tot) scufundă” pe care tot anul i-am numit „trădători”, pe care îi înjurăm tot timpul, fiindcă aleg fără să știe ce aleg, sau pentru că vin în concediu cu mașinile lor  bengoase și au pretenția să fie serviți, sau să primească orice, cât de cât de aceeași valoare, cu ce primesc în țările unde trăiesc, mai ales ca în România toate sunt mai scumpe!
De cu noaptea în cap începe o avalanșe de mesajele tricolore cu urarea de „La mulți ani românilor de pretutindeni!”
Eu am oricum un dinte împotriva urărilor acestea de „mulți ani” dacă nu sunt însoțite de ceva care să facă acești ani vrednici de a fi trăiți, adică un mic adjectiv acolo, ca „binecuvântați„, sau „fericiți„!
După-amiază apar urările „elaborate„, la care te întrebi de care Românie și de care românii, vorbește urătorul?

„România înseamnă credință, înseamnă unitate, înseamnă sufletul unui neam care a rezistat în timp și care, în ciuda tuturor încercărilor, a păstrat aprinsă flacăra speranței!”

Care credință?
Abia am adunat 3 milioane de voturi pentru familia tradițională!
Biserica oricărui mare cartier nu e plină nici duminica!
Noi suntem poporul care are cele mai urâte și multe înjuraturi, de cele sfinte!

Care unitate?
Din principiu nu tragem în aceeași direcție, cu românul de lânga noi!
De peste 35 de ani invidiez toate neamurile lângă care trăiesc, pentru unitatea lor!
In țară „oltean„, „moldovean” sau „ardelean” sunt cuvinte disprețuitoare, când sunt rostite de românii din altă regiune decât cea desemnată de cuvânt!

Da, speranțe avem, nu avem noi altele dar speranțe da! Cum altfel, doar speranța e „ultima care moare„, nu? Atâta doar că speranțele noastre rămân mereu aceleași: să apară Harap Alb pe cal și să ne rezolve toate problemele! El singur, fară să ne implicăm și noi!
„celebrăm … forța unui popor care a știut să rămână demn, unit și încrezător în propriul destin!„
Unde o fi demnitatea și încrederea în propriul destin într-o colonie cum am ajuns noi în 35 de ani?
Unde e demnitatea când îi urgisim pe cei de un neam cu noi, ca să îi fericim pe străini?
Unde e demnitatea când minoritați din România își bat joc, sau ne interzic, eroii, sfinții, neamului?
Unde e demnitatea când ni se impune nouă și copiilor noștri o alte valori decât cele din moș strămoși?
Unde e demnitatea când ni se impun conducătorii pe care îi avem?
Ce mai este „propriul” din destinul care ne așteaptă în condițiile acestea și de ce am avea încredere în el?

Sincer aș prefera să fim mai cinstiți cu noi înșine, să ne recunoaștem neputințele, greșelile, să încercăm fiecare să devenim mai buni, pe tot timpul anului, decât sa delirăm de 1 decembrie, an de an, de parcă nu ar ști fiecare dintre noi cum suntem în ochii proprii și în ochii celorlalți!!

1.12.2025