Înfofolit ca un pui de eschimoş, tropăind cu greu prin zăpada proaspătă, micuţa mogâldeaţă rezista cu greu viscolului. Mâinile reci, agăţate de marginea fâşului mamei, făceau cu greu faţă frigului, chiar şi prin mănuşi. Constant, la câţiva zeci de metri, se împiedica şi mai îmbrăţisa o dată zăpada.
Autobuzul spre centru întârzia de mai bine de două zeci de minute. Ochii ei negri, ca nişte tăciuni fierbinţi se transformaseră într-un palat de gheaţă. Mama ei bolborosea ceva, cuvinte straine ei, probabil işi vărsa năduful pe oceanul alb de afara.
Era deja udă la picioare, îngheţata, dâre subţiri de mucoase se prelingeau pe bărbie.
Tot ce-şi dorea acum era un loc cald.
Atăt.
Este povestea unui copil. Un copil obişnuit.
Nici măcar a unui copil care dansează cu autismul.
Stiu, pentru cei mai mulţi dintre noi, cei care folosim zi de zi maşina personală, acest scenariu pare desprins dintr-un film din…
Vezi articolul original 196 de cuvinte mai mult
