Gânduri de duminică V

Imaginea este de azi dimineață în drum spre biserică.
Fondul muzical (sincer!) era My way a lui Frank Sinatra!
Orizontul, oarecum cu o tentă purpurie.
Un sentiment apăsător de singurătate, neputință pe un sens unic!
Este cam „mediul” în care trăiesc de când am fost „arestat” și sunt obligat să dansez după o melodie care nu-mi place (lasând la o parte că nu-mi place să dansez de loc)!
Nu pot sa scap de senzația de a fi condus forțat pe un drum care mă/ne duce sigur și rapid, spre dezastru! Și nu de moarte îmi este frică! Am murit de prea multe ori in viata mea ca să ma mai sperie, ci de puțina mea credință! Mi-e frică că nu ajunge pentru martiraj, iar alternativa mă îngrozește! Dacă în ecuația asta mai îi bag și pe cei dragi, sentimentul de care vorbeam ajunge la paroxism!
Am fost învățat și nevoit, toată viața, să mă descurc singur și să găsesc o rezolvare acceptabilă oricărei situații în care m-am aflat!
De data asta, nu există așa ceva! De pe drumul acesta, pe care ne aflăm, nu se poate ieșii, nu se poate întoarce (decât cu toții odată) și trebuie mers la finalul care ne este pregătit! Abia acolo există scăpare!
Prin răstignire!
In timpul Sfintei Liturghii o rază de soare mi-a mângâiat chipul și o alta, nevăzută, sufletul! Am plecat linistit de la biserică, mi-am ridicat crucea lăsată la intrare și îmi continui drumul spre Golgota, alaturi de voi toți!
Dumnezeu sa ne ajute!

4.10.2020