Toată viața am fost binecuvântat! Mi-a fost uneori greu să înțeleg binecuvântările  și recunosc că pentru unele mi-au trebuit ani, să le trec din categoria „catastrofe/ghinion” în cea a binecuvântărilor! Și mai trebuie să recunosc că mai sunt câteva, nu multe, în care nu văd binele din cauza masivității răului, din lipsa mea de răbdare, din imposibilitatea (ca și a majorității oamenilor), de a vedea rezultatele finale, de la sfârșitul veacurilor!
Dar ce știu și de ce sunt convins (din păcate deocamdată convingerea asta o am mai ales la rece) este că Dumnezeu prin cele rele ne ajută, ne dă o mare binecuvântare nouă, sau altora și ar trebui să mulțumim de tot ce primim, de tot ce ni se întâmplă, în special de cele pe care noi le numim „rele„!
Răul sau binele pot să fie pe moment așa cum le percepem, dar ce contează nu este bucuria, sau tristețea clipei, ci efectele lor în veșnicie, iar acestea nu pot fi „văzute” decât de Dumnezeu deocamdată!
Spuneam că am fost un „binecuvântat„, iar cine mă cunoaște o să râdă și o să spună că sigur numai „binecuvântat” nu am fost, eu cel căruia i s-a terminat întotdeauna pâinea în față, în schimb rareori am scăpat de o boală, sau un necaz! Aparent au dreptate, dar tocmai prin aceste binecuvântări am ajuns mai întâi să cunosc sfinți, să văd minuni, să încep să cred în Dumnezeu! Aceste lucruri mi-au dat o putere deosebită să trec prin încercările vieții, să nu-mi mai fie frică de moarte, să văd frumosul, un lucru de care am fost mult timp incapabil!
Da, sunt și eu trist adesea, depresiv, căzut la pământ și viața mea abundă de motive ca să fiu așa, dar mai repede sau mai târziu puterea de care vorbeam strigă din mine: „Ridică-te, ia-ți crucea și urmează-mi Mie!”
Acum câțiva ani discutam cu cineva, un om realizat, sănătos, un om care „trăia din plin” pe partea însorită a vieții, care îmi spunea: „Aș vrea să cred în Dumnezeu, dar nu pot!” M-am cutremurat, pentru că mi-am dat seama de „bogația” pe care eu o am și lui îi lipsește! De faptul că necredința este o infirmitate mai mare decât toate infirmitațile, o suferință mai mare decât cele produse de orice boală! Că a venit vorba de boală, necredința seamănă oarecum cu bolile autoimune care sunt greu de tratat! La fel ca și bolile autoimune în care propriul sistem imun în loc să se lupte cu „dușmanii” externi se luptă cu propriul organism și în necredință mintea atacă propriu suflet și îl lipsește pe om de ce este mai important în viață!
Diferența cu bolile auto-imune este că necredința se poate vindeca, iar primul pas spre vindecare ar fi să vrei și să fi dispus să-ți asumi o altfel de viață, alte valori, să renunți la comoditate, egoism!
Și o spune cineva care a fost grav bolnav de necredință zeci de ani și s-a vindecat!
Slavă Domnului!

14.03.2025