Am întâlnit pe drum spre țară o veche cunoștință, o pictoriță desăvârșită de icoane, cum puține există. Nu o spun doar eu, un nepriceput, ci o spun experții în iconografie! Un astfel de talent se naște odată la foarte mulți ani și rareori rodul talentului lor este dăruit Celui care i-a înzestrat cu acest talent! O icoană este dificil de pictat pentru că trebuie să fie, o poartă spre cer, o predică în culori, să producă o bucurie duhovnicească fiecăruia care își deschide sufletul în fața ei! Icoana, spre deosebire de un tablou oarecare, se face nu doar cu osteneală, ci cu multă rugăciune si cu post! Ea luminează cu atât mai mult cu cât viața iconarului este mai curată, mai duhovnicească!
Mulți încearcă să picteze icoane (am încercat si eu), dar talentul nu este suficient, oricât ar fi de mare, dacă în tempera folosită nu se amestecă o cantitate suficientă din sufletul iconarului, sau dacă acest suflet nu este foarte curat! Nu poți transpune în creație decât ce ai, iar pentru o icoană e nevoie de multă credință!
Și când toate condițiile se regăsesc într-o persoană, cum este cazul acestei pictorițe, este un mare păcat ca să-i fie restricționat timpul care l-ar putea folosi pentru ce poate face cel mai bine, pentru înmulțirea talantului primit!
Ori tocmai acest lucru i se întâmplă, și eu consider că e un păcat strigător la cer! Dânsa nu se plânge, pentru că fiind monahie trebuie să facă ascultare și trebuie să o facă (și o face) cu bucurie, dar zic eu că e o mare pierdere pentru lume, să gătească, să facă paturi, să spele geamuri, sau orice altă treabă gospodărească, în loc să picteze!
Și nu-i doar parerea mea ci și a sfinților Apostoli care au considerat la fel că este pierdere de timp să servească ei la mese, în loc să se ocupe de răspândirea Evangheliei vorbite!
O icoana adevărată, cum sunt cele care ies din sufletul și mâinile acestei monahi, este și ea tot o Evanghelie, doar că în culori!

16.03.2026