Stetoscopul (I)

unnamed

Anul I . Biologie. Grupa mea de studenti. Ora de laborator. Ne simteam mari medici cu halatele noastre albe, călcate impecabil si stetoscoapele agătate de gât. Era ora la care trebuiam sa dovedim ca am ințeles limbajul plămânului, că putem pune un diagnostic doar prin ascultație.
Adevărul este că mulți n-au înteles acest limbaj niciodată! Ascultaserăm toți ore în sir acest bolboroseala plămânului, al cordului, de pe casete și de fiecare dată am fost convinsi că înțelegem. Când trebuia ascultat prin stetoscop devenea un dialect chinez făra nici o noimă!
Eu am auzit si aud extrem de bine! Asta poate sa fie o binecuvantare sau un blestem!
Binecuvantare a fost studentie, in ora aceasta de laborator despre care vreau sa va povestesc.
Blestem a fost vreo 20 de ani după ce ne-am mutat sub o familie de italieni vero. Despre asta, altă data!
Ni s-a adus pacientul. Cam costeliv si jerpelit, dar dispus sarcul sa ne lase pe fiecare sa-i acultăm plămânii.
Am ascultat fiecare incercând să găsim ceva asemănător in „banca de date”
Spre disperarea mea, care aud și o furnica alergând, n-am auzit nimic! Erau acolo zgomotele cordului, ale intestinelor dar ceva de la plămân n-am reușit să aud!
Pacientul asta nu avea plămâni si se încăpătâna să trăiască!
Colegii se convingeau intre ei de ce au auzit, iar mie imi era rușine să spun ca eu … nu aud nimic!
La sfârșitul orei prof. Șuteu ne-a aliniat după catalog si ne-a luat la întrebări.
„Raluri crepitante, …cu bule mici…..cu bule mari…suflu înăsprit….”
Împielițat profesorul asta! Nu puteai sa distingi pe fata lui nimic! La fiecare era de-a dreptul entuziasmat de răspuns cu toate ca erau răspunsuri care se contraziceau! Ce ma fac? Ce ii spun? Eram penultimul in rând și nimeni nu a spus că nu aude nimic! Am spus-o eu când mi-a venit rândul, cu o voce stinsă, rușinat de incapacitatea mea de a folosi stetoscopul! Profesorul a clătinat din cap de pe fața i-a dispărut tot entuziasmul, m-a sfredelit dur cu privirea ochilor lui albaștri si s-a așezat îngîndurat la catedră:
„Să vă fie rușine! S-a lăsat o tăcere mormântală iar mie mi-a stat inima in loc! Mie mi se adresează! Dupa cateva clipe a continuat: „Unul singur dintr-o grupă a fost sincer! In emfizemul pulmonar nu puteați sa auziți nimic pentru că nu se aude nimic!”
Nu v-am povestit asta pentru ca să mă laud ci ca să înțelegeți că asa sunt eu. Nu pot sa nu spun adevarul, asa cum il percep eu și o fac cu orice risc, iar multora li se pare ca le caut nod in papură!
Adevarul este cineva, nu ceva și el trebuie mărturisit!
De aici incolo incepe abia practicarea credinței!

Dracula și străinii

dracula-1-logo-png-transparent

Azi dimineată citeam pe Aport despre Dracula si mi-am adus aminte de un episod comic petrecut in cămin prin anul II.
Locuiam pe etajul studentilor străini. Nu eram copiii „cuiva” ci efectiv camera se gasesa peste intrarea in cămin si era ca atare mult mai rece ca celalalte si mult mai zgomotoasă. Singurul avantaj era ca aveam curent la prize! Ca atare un reseu care functiona pană in momentul in care se topea pironul ce tinea locul de lița in tabloul de siguranțe!
Intr-o zi ne-am trezit cu rectorul însoțit de o comisie in cameră! Dintr-un casetofon se auzea Nena (nu stiam nici-unul germana pe atunci) iar de pe  dintr-un afiș super-dimensional ne privea  Dracula ! Afisul a atras imediat atentia rectorului. Bine ca nu i-a atras atentia reșeul, faptul ca Adam era afumat bine, Adrian era in chiloți (tocmai se imbrăca), sau Dodo care il maimuțărea tot timpul!
Ne-a intrebat daca noi stim cine a fost cu adevarat Dracula? Poate raspunsul nostru i s-a parut cam ezitant asa ca am primit o lectie de istorie gratuită despre Vlad Tepes cu tot felul de completări din partea comisiei cel putin la fel de indignata de mitul Dracula.
La sfârsit încântati ca ne-au arătat ei noua am fost intrebati cum ne cheama si de unde venim.
La ultima intrebare nu am mai apucat sa raspundem!
„Voi sunteti români!???”
A plecat cu toată suita dezamăgiti complet și boscărădind ceva cuvinte mai puțin academice, femeile inclusiv (astea probabil că nu il mai vedeau pe Adi incercând zadarnic sa se ascundă dupa ceva)!

Un câine

20190213_150322

De un stăpân mai bun aş vrea să ai noroc
că eu ursuz, cum sunt, nu te-am prea luat în seamă!
Aveam mereu de lucru, când mă chemai la joc,
Iar noaptea te-am bătut uitând că erai mic şi poate ţi-erea teamă

În casa mea, prea mare, aveai şi tu un loc,
dar te-am trimis să dormi afară, în pritvor!
Te-am alungat în frig „de ce să stai la foc”
și n-am ţinut la tine, mai mult ca la covor!

Iar dimineaţa, când doar ochii îţi luceau din nea,
vedeam în ei aceeaşi dragoste nestinsă
pentru stăpânul tău, ades cu mâna grea
şi aceeaşi fericire, pentru bucata zvârlită,
sau foarte rar întinsă…

Tu m-ai iubit, m-ai tot iertat, deşi eu nu o merit,
căci nu ti-am dat decât un colţ uscat de pâine!
De când tu nu mai eşti, cu noi, răspunsul îl evit
la întrebarea: care din noi a fost adevăratul câine?

7.05.1987

(în amintirea lui Brandy)