M-am cam săturat de mare!
Nu credeam ca am să ajung să spun asta vreodată!
Prietenia mea cu marea a început din copilărie și a culminat cu concediile de mai târziu în Republica Domenicană, unde totul a fost la superlativ! După care a urmat concediul ratat din Egipt, de unde am rămas cu fobia rechinului mâncator de oameni, a continuat cu dupuytren-ul pălmilor încă neoperat, cu umerii operați amândoi care nu mă prea ajută la înot, să nu zic că mă împiedică de-a dreptul chiar și terminând cu termoreglarea mea (probabil) care face să-mi pară mereu apa foarte rece!
Chiar și astăzi când intrau și bebelușii în apă, fară să jodler-ească, când Adria părea a fi apa dintr-un lighian, fără urma de val, mie îmi erea destul de rece, sau mă rog nu destul de caldă în cât să înot în larg (cum fac de obicei) de frica că aș putea face câțiva cârcei concomitenți sau simultani care să mă ducă pe veci în lumea scoicilor!
Da știu, există salvamar, sunt chiar doi sau trei la un loc, dar sistemul italian este : ridici steagul roșul chiar dacă în apa nu-i nici un rechin, sau val și ești scutit de orice răspundere ulterioară, putând să te ocupi de  „ragazze solo e giovani!” Așa că steagul roșu e mai tot timpul ridicat cu și fără vre-o noimă! Mai ales fără!
Dacă nu-mi mai face plăcere, sau nu mai pot înota toată ziua, marea își pierde farmecul pentru mine după o zi două de ascultat valurile și adunat scoici! La construit castele de nisip sunt de-a dreptul un antitalent și nu sunt  nici omul care zace pe sezlong ore în șir citind, sau ascultând muzică!
Mă gândeam serios, înainte de acest concediu, să cumpar o casă sau un apartament în Spania, sau Grecia, să ne mutam acolo, la țarmul unei mări, dar în condițiile astea când prietenia mea cu marea nu mai are conținut, nici intenția asta nu mai are cine știe ce viitor!
Pe de altă parte planurile omului îl fac să zâmbească pe Dumnezeu se spune, așa că lăsăm să se întâmple ce trebuie să se întâmple și ne pregătim să nu prea fie cum am plănuit…

4.09.2025