Nu mai e mama să mă aștepte
în poartă când mă întorc acasă
să-mi spună „Bine ai venit băiete”
cu vocea ei blândă, duioasă!

Nu mă mai pierd în ochii ei albaștrii,
ce plini de lacrimi străluceau,
n-o mai aud târându-și pașii
și-n brațe nu mai pot să o iau!

Nu mai găsesc o ciorbă aburindă
și nici gogoși cu zahăr vanilat
și nimeni nu mai doarme în tindă
totu-i pustiu și dezolant!

Tata prin casă pare rătăcit,
exagerat de blând și ascultător,
se bucură desigur că-am venit,
dar obsesiv repetă „nu mai mor!”

La sora mea, mie așa îmi pare,
durerea pare a fi încă acută
nu poate ascunde cât o doare
și suferă cumplit, o suferință mută!

9.03.2024