Doamne, Doamne, viața mea
atâta cât o mai fi,
dă-o Te rog altcuiva,
ce-o dorește, cui Tu știi!
Eu de-acuma le-am trăit,
bune, rele, cam pe toate
și sunt foarte obosit,
ia-mă Te rog, de se poate!
Nu mai știu ca să zâmbesc,
pentru toate simt doar silă,
nu trăiesc, doar lâncezesc
și-îi păcat, Te rog ai milă!
Nu am obosit să port,
crucea ce mi-ai pus în spate,
dar trăiesc deja fiind mort
și asta chiar că nu se poate!
Voia Ta facă-se Doamne,
să n-asculți al meu suspin,
dar ai milă dacă adoarme
unul tânăr Doamne!
AMIN!
31.01.2024 
31 ianuarie 2024 la 8:46
Dupa destui ani de viata am inteles ca noi, cat suntem pe aici, avem de facut o lucrare data de EL!!!
Lasa oboseala, durerea si sila deoparte si descopera ceea ce trebuie.
…Doar un gand matinal…
Si nu, nu imi place textul! Le prefer pe cele care sugereaza continuarea drumului si nu abandonarea lui…
Sa fii bine cu tine! Imi aduc aminte de postarea ta cu floarea de cactus! Era deosebita si genera ceva
aparte, foarte puternic!
31 ianuarie 2024 la 12:02
Niciodata n-am scris si nici nu o voi face ca sa plac cuiva!
31 ianuarie 2024 la 14:08
Mi-amintesc de bunica mea,Dumnezeu s-o ierte!
A rămas văduva de război,a născut 9 copii si i-au trăit 4 și după război pur si simplu nu avea ce sa le dea de mâncare…de îmbrăcat,incaltat, nu intra în calcul și a fost o luptătoare pt supraviețuire si de cand a ajuns la vreo 70 de ani,din când în când spunea ,,Doamne,ia-ma si pe mine sa stau lângă omul meu,,
Eram copii,nu o puteam înțelege atunci,acum,da,o inteleg.
Noi,nepoții ne jucam prin zăpadă si entuziaști si fericiti,cum doar niste copii pot fi,veneam in casa si ii spuneam ce fericire e afara si nu reactiona…Nu zicea nimic,uneori zâmbea.Atunci nu înțelegeam de ce nu se bucură si ea ca noi,ca e zăpada,acum o inteleg…
Noi eram la început de drum,iar bunica venea după drum lung,chinuit,cu necazuri,dureri si multe lupte duse singura…si nu mai putea sa se bucure pt ca inima ei era plină,mai corect spus arhiplina cu cicatrici…dar,asa de mult ne iubea…mi-amintesc si acum povestirile ei cu talc,felul în care ne privea…
Da,este adevarat ce se spune: ca o inima cu multe cicatrici este o inima cu multa iubire in ea.
Iubirea nu cade niciodată.
Doamne ajuta!
31 ianuarie 2024 la 14:26
Mulțumesc! M-a uns pe suflet postarea ta! Pe cat de greu e sa nu fi ințeles pe atât de bucuros esti cand vezi ca cineva te intelege!
1 februarie 2024 la 21:50
Și pentru mine, bunicii mei erau sfinți,așa îi văd acum, prin iubirea lor. Cine are copii și nepoți,are pentru ce trăi. Suntem obosiți de viață, da, și eu am simțit așa, de atâtea ori! Dar, trebuie să găsim mijloace de a merge mai departe, pentru că, atât timp cât trupul funcționează, înseamnă că mai avem o misiune de terminat.
1 februarie 2024 la 22:37
Esti probabil mult mai tanara ca mine! Oricum nu esti eu asa ca comparatiile sunt frumoase dar practic nu au valoare doar teoretica!
Defineste „functioneaza”!
1 februarie 2024 la 23:03
Functionează, adica îți face treaba, te ține în viață, chiar dacă n-o fi perfect. Putem avea și dureri, dar tot al nostru este, și ne-a fost tovarăș la bine și la greu. Și de un obiect ne atașăm când îl folosim zilnic, și nu ne vine să îl aruncăm.
Ei, sunt momente când totul pare în nuanțe de gri, știu și eu asta, deși sunt ceva mai tânără. Însă,fiecare știe prin ce a trecut. Dar, până la urmă, momentele trec. Există și plante care pot ajuta la relaxare: passiflora,sunătoare, valeriană. Și alte metode naturale care să ne redea un pic de bucurie. Chiar și culorile. Dacă începem să purtăm o o culoare mai vie, și nu negru sau bleumarin, ajută la schimbarea psihicului. Sunt lucruri mici, dar ușor de făcut ca să ne simțim mai bine.
1 februarie 2024 la 23:15
Imediat primesti raspunsul….
1 februarie 2024 la 23:24
Ai răspunsul pe prima pagină!